Forum de spiritualitate

Ultimele subiecte
» Mai este cineva pe aici?
Dum Aug 11, 2013 8:58 am Scris de Tudorel666

» CRESTINI fara denominatiune
Sam Mar 09, 2013 7:18 pm Scris de crestinul

» Cine este in realitate Isus!
Dum Iul 08, 2012 2:11 pm Scris de Fairy

» NOSTALGII...poezii de Mihai LEONTE
Dum Iul 08, 2012 2:06 pm Scris de Fairy

» Ok
Mier Iun 16, 2010 11:37 am Scris de Tudorel666

» ARMONII MAJORE 2010...autor Mihai LEONTE
Mar Iun 15, 2010 3:42 am Scris de Mihai LEONTE

» vizitati
Lun Iun 14, 2010 9:59 am Scris de padawanu

» REVERII ADVERSE...poezii de Mihai LEONTE
Joi Iun 10, 2010 4:16 am Scris de Mihai LEONTE

» SCRIERI INOCENTE...de Mihai LEONTE
Vin Iun 04, 2010 4:05 pm Scris de Mihai LEONTE

» Cenzura istoriei!!!
Joi Iun 03, 2010 6:37 pm Scris de Ancuta

» Distihurile lui Bujor...autor Mihai LEONTE
Mar Mai 25, 2010 3:28 am Scris de Mihai LEONTE

» Despre crestinismul originar
Lun Mai 24, 2010 11:41 am Scris de Tudorel666

» Dorurile mele
Sam Mai 22, 2010 11:39 am Scris de Tudorel666

» VALENTE MEDII...poezii de Mihai LEONTE
Mier Mai 19, 2010 4:24 am Scris de Mihai LEONTE

» MIRAJELE ALBASTRE...poezii de Mihai LEONTE
Mier Mai 12, 2010 4:18 pm Scris de Mihai LEONTE

» APOGEUL METAFORIC...poezii de Mihai LEONTE
Dum Mai 09, 2010 7:04 am Scris de Mihai LEONTE

» RENASTEREA ZAMOLXIANISMULUI RELIGIA STRABUNILOR ROMANILOR
Mier Mar 24, 2010 12:01 pm Scris de HareKrishna

» Vishnuism-monoteismul hindus
Mier Mar 24, 2010 11:59 am Scris de HareKrishna

» Despre capitalismul salbatic
Mar Mar 02, 2010 2:54 pm Scris de wima2203

» Ce nu se spune despre Miscarea Legionara?
Mar Mar 02, 2010 2:39 pm Scris de wima2203

» E Omul urmasul lui Adam?
Dum Ian 31, 2010 9:46 pm Scris de Anticristul01

» Bine v-am gasit!
Dum Ian 31, 2010 8:13 pm Scris de Anticristul01

» POZE USERI
Joi Ian 28, 2010 3:37 pm Scris de IrinucaM

» Inaugurarea celei mai inalte cladiri din lume-DUBAI 2009
Mar Ian 12, 2010 9:06 pm Scris de Anticristul

» Arte martiale
Lun Ian 11, 2010 4:00 am Scris de IrinucaM

» Scrisoare adresata FEDERATIEI RUSE
Lun Ian 11, 2010 3:19 am Scris de IrinucaM

Cine este conectat?
In total sunt 2 utilizatori conectati: 0 Inregistrati, 0 Invizibil si 2 Vizitatori

Nici unul

[ Vizualizeaza toata lista ]


Recordul de utilizatori conectati a fost de 28, Joi Oct 02, 2014 3:20 am
Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata


Nu sunteti conectat. Conectati-va sau inregistrati-va

SCRIERI INOCENTE...de Mihai LEONTE

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos  Mesaj [Pagina 1 din 1]

1 SCRIERI INOCENTE...de Mihai LEONTE la data de Sam Ian 24, 2009 8:10 pm

RĂZEȘUL PANTELIMON

În anul 1959 se făceau pregătiri intense în toată România pentru sărbătorirea Centenarului Unirii Principatelor Românești. În cadrul Școlii Profesionale de Ucenici Zlatna unde eram elev în anul 2, aproape toți elevii erau implicați în pregătirea acestui eveniment. Unii învățau poezii, alții erau cuprinși în coruri și învățau piese corale. Cineva din cadrele didactice se ocupa de trupa de teatru. Cu totul întâmplător am primit și eu un rol în sceneta; Moș Ion ROATĂ și Unirea, a prea cunoscutului povestitor Ion CREANGĂ. Era un rol secundar, al unui țăran Pantelimon. Avea ceva de spus, nu prea mult, dar nici prea important. Fiind moldovean de origine(județul Suceava) am căutat să vorbesc așa cum vorbeau țăranii în satul meu Petia.
În 24 ianuarie 1959, ziua centenarului, spectacolul avea loc în sala Casei de Cultură din Zlatna. Sala era arhiplină, căci pe scenă se perindau elevii de liceu și ai școlii profesionale. Nimeni nu putea lipsi, așa că aglomerația era maximă, căci numai ucenicii eram peste 400 la număr.
Când a început sceneta noastră, în sală nu prea era liniște. Toți eram îmbrăcați în costume specifice țărănești; cioareci, laibăre și cojoace, și domnii din piesă în costume domnești. La intrarea în scenă a lui Pantelimon, după primele cuvinte rostite în dulcele grai moldovenesc,
s-a făcut liniște în sală, toți au început să asculte replicile răzeșului Pantelimon cu mare atenție, și liniștea a ținut chiar puțin după terminarea scenetei, când sala a răbufnit în aplauze, iar voci din sală strigau; Bravo moș Pantelimon.
A fost o experiență frumoasă, care nu s-a mai repetat altădată. A devenit doar AMINTIRE.

Vezi profilul utilizatorului http://mihai419.ning.com/profile/MihaiLEONTE

2 Re: SCRIERI INOCENTE...de Mihai LEONTE la data de Vin Feb 06, 2009 1:53 pm

Amintiri, amintiri

- Din anii când terminasem profesionala îmi amintesc cu plăcere scrierile din presa vremii, când citeam cu admirație poeziile debutantului pe atunci Adrian Păunescu și tabletele de scriitor ale matusalem-ului poeziei românești Tudor Arghezi. Astăzi când aud de Sânziana Pop, directorul unei reviste tot atât de curajoase ca și articolele scrise despre minerii din Leșul Ursului, îmi retrăiesc tinerețea acelor momente care mi-au rămas neșterse în memorie după aproape cinci decenii.
Îmi amintesc cu tristețe, când copil fiind, prin clasa a treia, am găsit aruncate într-o grădină mai multe cărți, printre care ,,Cimiliturile românilor’’ de Artur Gorovei. Bucuros am început să le citesc cu glas tare. Mama vitregă m-a auzit și când a văzut cartea mi-a luat-o din mână și când a văzut cine este autorul a aruncat-o direct în focul din sobă, și mi-a interzis să mai spun cuiva despre carte. Era timpul când se prea mărea sovietismul și stalinismul, pentru acele vremuri singura cultură admisă era cea sovietică.
Păstrez în sufletul meu chipul unui om deosebit, care a fost dirigintele clasei noastre de mineri timp de patru ani, până la absolvirea școlii profesionale de ucenici Zlatna. Acest personaj a fost profesorul Nicolae Florea, care ne preda desenul tehnic. Acest pedagog vorbea cu toți elevii ca un adevărat părinte. Pentru dumnealui toți eram egali. Nimeni nu era mai prejos sau mai presus de cât colegul său. Notele dumnealui le dădea numai după ce ne spunea ce am greșit. Întotdeauna ne scotea în evidență calitățile și nu defectele. Toți eram buni, frumoși, cuminți. După câte vedeam noi părea mai intransigent cu proprii lui copii.
Amintiri frumoase păstrez și despre alte cadre didactice din acei ani de profesională, căci toți, elevi, profesori, ingineri, maiștri, pedagogi formam o familie cu aproape 500 membri. Vorbind despre pedagogi nu vreau să trec peste timpul petrecut în practică la mina Izvorul Ampoiului. După orele de practică eram cazați la un frumos castel proprietate a familiei Albini(astăzi ajuns în paragină), proprietari de mine din Munții Apuseni. Castelul avea multe camere cu pereții în ,,calcio vecchio’’ vopsiți în alb, ca și ușile și ferestrele. Zona unde era amplasat castelul era extrem frumoasă și liniștită, căci Ampoiul care curgea la câteva sute de metri mai jos își trimitea șușotitul în permanență până la noi. Aici am avut parte de o supraveghere din partea unui personal deosebit în persoana inginerului miner Hossu și a soției sale, care era pedagoga noastră. Această familie nu avea copii și ne înconjura pe noi elevii ucenici cu foarte multă dragoste, îndemnându-ne să citim, să cântăm, lăsându-ne o aparentă libertate binefăcătoare pentru noi și niciodată nu am avut incidente sau probleme deosebite de disciplină. Acești oameni au fost minunați și noi îi respectam iubindu-i așa cum înțelegeam noi atunci.
Pentru mulți din cei care vor citi aceste rânduri se vor întreba ce înseamnă o școală profesională? Ei bine, din acest gen de școală au ieșit mulți meseriași care mai târziu au schimbat fața României de după cel al doilea război mondial. La școala din Zlatna învățau peste 400 elevi ucenici, primind aici mâncare și haine pentru a învăța o meserie, începând cu minerii, meseria de bază, dulgheri, zidari, mecanici, electricieni, toate având legătură cu mineritul. La Zlatna s-a creat un fel de obicei prin care ucenicii puteau urma și cursurile liceului, ceea ce a făcut ca mulți să aibă o rampă de lansare mult mai ușoară de a ajunge la o facultate mai repede. Alții au ajuns în domeniul lor buni meseriași, devenind apoi maiștri, cazul meu. Mă număram printre cei care nu aveam 7 clase, am fost ajutat să termin ultima clasă elementară pentru a putea urma liceul mai târziu, ceea ce s-a și întâmplat în anii următori. Școala avea o bibliotecă destul de consistentă, dar vecini cu școala era și biblioteca orașului. Timp de citit aveam suficient, îți trebuia doar dorința de a citi pentru a descoperi lumea literelor scrise. Aici mi-am desăvârșit cunoașterea marilor scriitori români, și universali. În școala elementară din Buneștii natali citisem pe Creangă, Sadoveanu, sau alți scriitori acceptați la acea vreme. Cum lucrasem și în Ploiești frecventasem și biblioteca rafinăriei unde lucram, dar și biblioteca centrală din acest mare oraș, astfel că începusem să aleg lecturile pentru a-mi întregi cultura. Nu pot spune că nu solicitam și sprijin de la profesori sau chiar de la bibliotecari. Fiind avid de a citi cât mai mult, uneori nu găseam cartea cea mai bună sau trebuia din motive politice să-ți însușești literatura sovietică. Până pe la începutul anilor ’60, când a început o oarecare deschidere spre alte scrieri mult mai puțin îndoctrinate.

Vezi profilul utilizatorului http://mihai419.ning.com/profile/MihaiLEONTE

3 Re: SCRIERI INOCENTE...de Mihai LEONTE la data de Lun Feb 09, 2009 10:27 am

Soimos


admin
Mihai Leonte ...tu nu ai nici o parere despre lucrurile ce se dezbat pe aici ?

Poti sa ni le spui si sub forma de poezii ...ca nu ne suparam ... Wink

Vezi profilul utilizatorului

4 Re: SCRIERI INOCENTE...de Mihai LEONTE la data de Lun Feb 09, 2009 11:19 am

Dsistinsule Soimos,
Subiectele in dezbaterea acestui site sunt interesante, insa nu pot intra sa le dezbat, fiindca nu sunt pregatit sa le disec asa cum doriti dvs.
Voi incerca sa postez si poezii care intra in tematica subiectelor supuse dezbaterii.

Vezi profilul utilizatorului http://mihai419.ning.com/profile/MihaiLEONTE

5 Re: SCRIERI INOCENTE...de Mihai LEONTE la data de Lun Feb 09, 2009 3:59 pm

Soimos


admin
Mihai LEONTE a scris:Dsistinsule Soimos,
Subiectele in dezbaterea acestui site sunt interesante, insa nu pot intra sa le dezbat, fiindca nu sunt pregatit sa le disec asa cum doriti dvs.
Voi incerca sa postez si poezii care intra in tematica subiectelor supuse dezbaterii.

Pai asta zau ca nu prea pot crede ... (sa mi se traga de la faptul ca nu prea sunt credincios?)
Un om la varsta matale si cu experienta matale de viata sa nu aibe nimic de spus?
Nu cred!

Vezi profilul utilizatorului

6 Re: SCRIERI INOCENTE...de Mihai LEONTE la data de Lun Feb 09, 2009 4:04 pm

IARTĂ-MĂ!

Părinte Ceresc mă iartă,
Am greșit, căci sunt un om
Chiar conștiința mea mă ceartă
Dar tu ești mare și ești Domn.

Sincer să fiu greșit am început,
Zi de zi încerc să nu greșesc
Privind la mine în trecut,
Iartă-mă Te rog, mai îndrăznesc.

Greșelile au fost umane,
Altfel poate n-ar fi fost,
Greșesc doar suflete sărmane
Precum săracii mai țin post.

Persist și astăzi în greșeală
Îmi place tot ce-i pământesc,
Trăind în lumea mea reală
Cum aș putea să nu greșesc?

28 decembrie 2000 Moldova Veche
***
Ca raspuns la solicitarea colegului Soimos.

Vezi profilul utilizatorului http://mihai419.ning.com/profile/MihaiLEONTE

7 Re: SCRIERI INOCENTE...de Mihai LEONTE la data de Mar Mar 03, 2009 5:47 pm

4 martie 2009

Desigur că un cutremur este un fenomen care nu poate fi uitat, dacă are acele efecte distrugătoare ca cel din 4 martie 1977. La ora cutremurului eram schimbul 2 în subteran la Mina Centrala Suvarov și activitatea era spre finalul schimbului.. Echipele de transportat vagonetele aduceau ultimele garnituri spre a fi golite in rostogolul colector de la orizontul - 100. Minerii din fronturi încă își mai pregăteau fronturile pentru schimbul următor. Am mers la nișa de serviciu din subteran să-mi iau geanta cam în jurul orei 21 si un sfert. În timp ce mâncam ce îmi rămăsese în servieta mea, am auzit două bufnituri din străfundurile pământului. Inițial mi-am zis că vreun abataj de la un alt sector din subteran explodase niște găuri lungi în care se folosea foarte multă dinamită. Fiindcă unele echipe de mineri mergeau să aducă lemnul de la puțul principal, m-am deplasat și eu către puț. Aici aveam să aflu că avusese loc cutremurul, căci pentru scurt timp se întrerupsese energia electrică. Echipa de la întreținerea puțului făcea obișnuita revizie de sfârșit de schimb, înaintea începerii transportului de personal. La ieșirea din subteran aveam să auzim că în București situația era dezastruoasă. Ajungând acasă în cartierul Orașul Nou am găsit lumea ieșită din blocuri agitată și neliniștită. Oamenii nu mai intrau în bloc fiindcă la radio se anunța că sunt posibile alte replici. În zona noastră Moldova Nouă nu s-au produs pagube materiale deosebite. Pe atunci jucam șah prin corespondență cu cineva din București, i-am dat telefon și cu toate ca locuia la etajul 7 pe strada Liviu REBREANU, nu avut de suferit prea mult, fiindu-i spart doar un pahar dintr-o vitrină. În același timp șefului meu i s-au spart 4 pahare de cristal locuind la etajul 2. Repercusiunile asupra psihicului uman aveam să le aflu prin iunie, când mă aflam în Sinaia la odihnă și existau mulți oameni la tratament psihologic într-o clinică. Prea multe nu se știa de la fața locului decât ceea ce se prezenta la televiziunea română. Însă un coleg care își vizitase fiica studentă în București chiar în acele zile, ne povestea despre adevărata față a dezastrului.

Vezi profilul utilizatorului http://mihai419.ning.com/profile/MihaiLEONTE

8 Re: SCRIERI INOCENTE...de Mihai LEONTE la data de Dum Mar 15, 2009 5:50 am

ARMĂSARUL CEZAR

La Valea Călugărească am ajuns din întâmplare. Împlinisem 16 ani și umblam să caut de lucru prin Ploieștii anului 1957 umblând de ici colo. Aud cum niște băieți care căutau de lucru la Forțele de Muncă. Aceștia voiau să meargă la Gostat în Valea Călugărească. Am intrat în vorbă cu ei și m-am alăturat grupului format, plecând împreună la gara Ploiești - Sud. Am nimerit o cursa muncitorească și în scurt timp am ajuns în gara Valea Călugărească, dar asta se întâmpla că era tocmai seara. Unde sa mergem? Simplu dormim in gară. Aici nu eram singuri, veneau și plecau fel și fel de oameni. Dimineața am plecat în sat și am întrebat unde e gostatul? Cineva ne-a îndrumat; mergeți la Bârcă. Nu știam cine e Bârcă și ce hram poartă. Din grupul format la Ploiești mai eram patru băieți cam de aceeași vârstă. La Bârcă era o brigada a gostatului unde se cultiva și întreținea via. De fapt era brigadă centrală din gostat. Lângă noi era poșta, primăria, miliția așa că eram destul de avantajați. Intram noi pe ici pe colo și întrebam de Bârcă. Odată apare în fața noastră un bătrânel cu o figură de șmecher. Cu o pălărie de vânător cu pană și ne întreabă ce vrem? Unul dintre noi îi spune că vrem să lucrăm la gostat. Atât i-a trebuit moșului, și a început să ne spună ca noi nu suntem buni de muncă ci doar dacă vrem să păzim gâștele. Nu știam că Bârcă ăsta era un glumeț. Noi încercam să-i explicăm de ce suntem noi în stare, dar omul parcă era pus pe șotii, încercând să minimalizeze forțele noastre fizice. Spre norocul nostru apare un bărbat tânăr și înalt pus la patru ace, destul de elegant, și îl întreabă pe Bârcă al nostru ce vrem, dar îl ia mai deoparte. Discută ce discută amândoi, și se întorc la noi și ne întreabă dacă avem acte. Dintre toți eu eram cel mai ,,dotat'', aveam buletin. Ceilalți o scăldau că au, că n-au. Tipul elegant îmi ia buletinul și mă întreabă dacă am mai lucrat undeva. I-am răspuns că am lucrat la Rafinăria Vega in Ploiești. Acesta s-a uitat într-un fel anume la mine, de parcă atunci căzusem din cer, și ușurel m-a luat de guler și m-a chemat la el într-un birou al brigăzii.
Aici a început cu mine un adevărat interogatoriu despre ce lucrasem la Vega și unde? I-am explicat unde lucrasem și de ce am plecat. Mi-a luat buletinul și m-a întrebat dacă sunt utemist. Când a aflat că sunt și utemist m-a dat pe mâna unui șef de echipă și i-a spus acestuia să-mi dea de lucru. Între timp a venit și Bârcă, adică șeful acele brigăzi a gostatului. Pe tipul elegant am aflat că îl cheamă IONESCU Ștefan, și este secretarul UTM - ului. Am intrat la cantină unde am mâncat alături de alți câteva zeci de muncitori. După masă șeful de echipă m-a luat și m-a dus la grajdul din curtea brigăzii spunându-mi că aici voi lucra.
Aici la grajd am fost dat pe mâna grăjdarului șef nea Nicolae, care locuia chiar în curte. Grajdul brigăzii găzduia 20 cai dintre care din prima privire l-am remarcat pe armăsarul Cezar. Era un armăsar înalt, de o culoare maronie înspre un roșu vișiniu. Nu știam ce voi păți cu el in viitor, și cât de folos îmi va fi. Nea Nicolae m-a luat frumos de după cap, și a început să-mi spună ce aveam de lucru, cu blândețe și un fel de protecție părintească. Ziua nu prea era mare lucru de făcut, căci caii plecau la lucru. Cezar nu mergea la lucru fiind calul de șaretă cu care mergeau șefii în deplasări, dar era și cal de călărie, însă nu prea se întrecea nimeni să-l încalece fără șa. Astfel am început munca la grajdul brigăzii. Mă ocupam de Cezar zi de zi, țesălându-l și îngrijindu-l cu mare grijă fiindcă oricine venea întreba de Cezar. Dar întâmplările cu Cezar nu au întârziat să apară.
Era duminică și toți caii erau în grajd fiind o zi ploioasă. În jurul orei zece apare la brigadă un tip, și vine la nea Nicolae cu un bilet că trebuie să meargă la o altă brigadă aproape de Urlați, adică vreo 10-12 km. Nea Nicolae știind regulile îl înhamă pe Cezar la șareta și îmi încredințează mie hățurile. Șeful cu care mergeam îl încredințează pe grăjdar că mă va ajuta în misiunea mea. Trebuia să mergem pe drumul național dinspre Ploiești spre Mizil. La ieșirea din Valea Călugărească au început să treacă pe lângă noi o coloană de autocamioane sovietice, care mergeau cu viteză destul de mare. După ce ne-a depășit un autocamion tip Molotov de 1,5 tone care avea și peridoc, Cezar s-a oprit brusc, zgâlțâindu-ne puțin, însă aveam să asistăm la ceva incredibil, peridocul molotovului se desprinsese la câțiva metri în fața noastră. Daca noi ne-am fi continuat mersul, peridocul ne-ar fi lovit și cine știe ce aveam să pățim. Iată că acest animal inteligent a evitat un accident, apărându-se pe el, dar în același timp și pe noi. Și asta a fost doar prima întâmplare.

Vezi profilul utilizatorului http://mihai419.ning.com/profile/MihaiLEONTE

9 Re: SCRIERI INOCENTE...de Mihai LEONTE la data de Dum Apr 05, 2009 4:35 am

BĂDIA HUȚĂ

Bădia Huță nu era un om oarecare, era mâna de nădejde a lui domn Agape. Și domn Agape era directorul școlii noastre din sat. Dacă din întâmplare greșeai ceva, nu de domn director Agape ne era frică, ci mai mult de bădia Huță. Bădia Huță era omul școlii. El ne făcea focul în sobele din clase iarna, el ne supraveghea in recreațiile din curtea școlii, dar când domnu’ Agape avea alte treburi, bădia Huță venea în clasă și ne supraveghea să nu facem năzdrăvănii. Bădia Huță știa tot felul de povești, mai ales din război, unde fusese ordonanța domnului Agape, pe care îl servise de la gradul de sublocotenent până la cel de căpitan. Poveștile bădiei Huță ne făceau să uitam că suntem în clasă, la școală, și tremuram cu el prin tranșee, în gerurile de la Cotul Donului, răbdam de foame prin stepele de pe malurile Volgăi. Bădia Huță l-a urmat pe domnu’ Agape până în zăpezile din Munții Tatrei, de unde s-a întors pe jos în sat. Căci atunci când s-a terminat războiul, în primăvara anului 1945, soldații n-au mai ascultat de nici o comandă, și fiecare și a căutat un drum cât mai scurt către țară, și casă. - În zilele de iarnă bădia Huță venea la domnu’ Agape să ceară câțiva băieți pentru tăiatul lemnelor în magazia școlii. Erau preferați băieții mai bine legați la trup. Cu toate că voiam să merg și eu, pentru a asculta alte povești ale lui bădia Huță, acesta nu mă alegea niciodată, fiindcă eram un prizărit de copil. Domnu’ Agape însa nu dădea decât băieții care mai știau ceva carte, și aici mă avea și pe mine în vizor. Dumnealui ne combina astfel încât să-l împace și pe bădia Huță, care trebuia să asigure lemnele, dar nici să-i lipsească de învățătură pe copiii care mai trebuiau să și învețe.. Adevărul era că tăiatul lemnelor cu niște joagăre ruginite și vechi nu era un lucru prea ușor pentru niște băieți de 10-12 ani. Pentru a tăia un lemn îți trebuia și timp, dar și forță. Domnu’ Agape ținea foarte mult la bădia Huță, căci spuneau alții, acesta îi salvase viața de mai multe ori de a lungul timpului. Domnu’ Agape nu era din satul nostru, ci dintr-un sat învecinat, dar fusese numit directorul școlii din satul nostru. Imediat după venirea în satul nostru, a întrebat de bădia Huță și a trimis după el. S-au închis într-o sală de clasă, și au stat de vorbă câteva ore bune, numai ei doi. Ce și-au povestit, nimeni nu a aflat vreodată. Destul că a doua zi bădița Huță a devenit sprijinul permanent a domnului Agape, până au ieșit amândoi la pensie.

Vezi profilul utilizatorului http://mihai419.ning.com/profile/MihaiLEONTE

10 Spiritul copilariei...autor Mihai LEONTE la data de Lun Iun 01, 2009 7:48 pm

SPIRITUL COPILĂRIEI

Oricât vom încerca să spunem că numai suntem copii, nu vom putea să ne despărțim de ceea ce am trăit în copilărie. Foarte mulți psihologi au constatat în studiile lor că perioada copilăriei ne rămâne încrustată în sufletul și inima noastră pentru totdeauna. Nu aș putea să spun astăzi că am avut o copilărie frumoasă sau fericită. În adâncul inimii mele totul a fost foarte frumos.
Chiar daca azi văd lucrurile cu totul altfel, aș putea spune că a fost greu, că am fost frustrat de anumite lucruri, totuși am rămas în suflet cu imaginile cele mai frumoase ale timpului de atunci. Nu am avut mamă de la o vârstă imemorială, dar asta nu m-a împiedicat să fiu copil. Mediul în care am crescut nu mi-a lăsat timpul necesar pentru a crede că nu sunt fericit cu ce am, sau că alții au mai mult ca mine. M-am mulțumit cu puțin, ca și alții cu mult. Pentru acest motiv totul pentru mine avea o frumusețe deosebita. Mergând cu vitele la pășune îmi găseam satisfacții în a privi câmpul ca pe un univers infinit, în care descopeream că totul este plin de viață. Iarba și florile, aveau pentru mine un impact deosebit, ținându-mi tovărășie ca și o haină ce este mereu cu tine. Miile de gângănii ce formau o altă lume plină de mister, mă făceau să văd în mișcările lor permanente că ele au un rol deosebit în spațiul înconjurător.
Mă fascinau mușuroaiele cu furnici în continuă mișcare, ce nu își întrerupeau munca niciodată. Albinele și bondarii, ce zburau prin florile câmpului, într-un permanent du-te vino, formau niște escadrile permanente de avioane imaginare, care se luptau pentru aerodromurile lor de flori, dirijate de turnuri de control fără dispeceri autorizați. Însoțit îndeaproape de veșnic flămânzii mei boi, care oricât mâncau ziua, seara ajungeau acasă tot flămânzi, iar tatăl meu mă punea să le mai dau ceva lucernă amestecată cu paie de mâncare și pentru noaptea. În câmpul deschis aveam libertatea să gândesc ce vreau. Călătoream cu norii împreună spre acele mirifice meleaguri ale poveștilor cu zâne frumoase, cu împărați drepți și buni, cu acei viteji ce nu puteau fi bătuți în lupta nici de cei mai fioroși zmei. Soarele era și el un prieten bun ce mă însoțea, fiindu-mi aliat dar și dușman. Când se ascundea în nori îmi părea rău, iar când strălucea arzător mă ascundea de razele lui sub diferite tufe de fel de fel de copăcei, sau chiar prin lanul de păpușoi, devenit în plinul verii, o adevărată pădure misterioasă.
Nimic nu avea vreo importanță deosebită. Totul decurgea normal din punctul de vedere al copilului ce aștepta să vină seara, să ajungă acasă, să mănânce și să se culce legănat de vise, în care săreai din somn, căci îți lua jitarul vitele, pentru că intraseră în cine știe ce lanuri străine de ale tale. Viața își ducea cursul ei normal. Necazurile de azi erau bucuriile de mâine, astfel că niciodată nu aveai timp să te cuprindă plictiseala sau alte griji. Grijile le aveau părinții, căci pe ei îi auzeam că au anumite lucruri de făcut mâine, și nu altădată.

Vezi profilul utilizatorului http://mihai419.ning.com/profile/MihaiLEONTE

11 KEMET, COPILUL HALELOR...autor Mihai LEONTE la data de Vin Iun 19, 2009 5:41 pm

KEMET, COPILUL HALELOR

Cine nu îl cunoștea pe Kemet în halele din Ploiești? Toată lumea! Era peste tot unde apărea o căruță cu zarzavaturi, din primăvară până în toamnă. Cei care îl cunoșteau îl chemau dintr-o privire, căci Kemet știa de unde și când vin căruțele cu zarzavaturi. Țăranii îl chemau pe el fiindcă nu se tocmea cu cei care aduceau marfa. Nu era un copil prea bine făcut, era chiar pirpiriu, dar muncea cu spor la tot pe ce punea mâna. Era îmbrăcat cu un palton făcut dintr-o pătură cazonă se pare, fiindcă avea niște litere pe spate; KMT, de aici i se trăgea și numele său. Nimeni nu știa să aibă alt nume. De fapt nici el nu prea știa cum îl cheamă, se pare că uitase că ar avea un nume propriu. Piața halelor din Ploiești era lumea lui, și mică și mare. Ajunsese aici printr-o întâmplare hazlie. Plecase de acasă de copil, și un anume nenea Luță îl luase acasă la el să stea cu cei 2 băieți ai lui până ce soția lui, tanti Filica și mama ei tanti Fănica erau la muncă. Tanti Fănica era vânzătore la un aprozar în Hale, și când era acasă tanti Filica, îl lua pe Kemet cu ea să o ajute la ghereta ei din Hale. Cine cunoaște Halele din Ploiești, știu că este o clădire impunătoare, construită asemănător cu Halele din Paris! Astfel lumea lui Kemet începuse să se extindă. La început a stat pe lângă tanti Fănica, dar nu putea sta numai lângă ea. A început să exploreze spațiile din hală. Astfel a ajuns să cunoască pe țăranii veniți din Bărcănești sau Blejoi. Toamna începuse să-i cunoască pe cei din Vintileanca și din apropierea Mizilului care veneau cu marii harbuji ce de abia îi țineau în brațe. La intrarea în Hale venise cu opincile sale de acasă, căci nu avea altceva, apoi a început să strângă bani să-și cumpere o pereche de teniși. Tanti Fănica nu pre îl onora cu bani cu toate că seara când ajungea acasă făcea tot felul de socoteli numai de ea știute și de tanti Filica. Locuiau într-un fel de șandrama care începea la poarta de intrare și se termina undeva în fundul unei curți ce dădea în altă stradă. Lui Kemet pe timpul iernii, i se oferise să doarmă într-o bucătărioară care avea avantajul de a avea încălzire cu gaz metan. Zilele când trebuia să stea acasă cu cei doi băieți ai familiei Luță erau cumva bune, căci copii nu erau răi și se jucau mai tot timpul în camera lor. Tanti Filica lucra în ture la o fabrică nedenumită pentru Kemet, asta fiindcă toată lumea îi zicea fabrică, și atât! Astfel că în anumite săptămâni întregi Kemet era prezent la Hale. Într-o zi însă când Kemet a venit seara să se culce în mica lui cămăruță, a găsit poarta închisă. A încercat de mai multe ori să intre, iar când a văzut că nu poate intra, s-a întors la Hale. Venise primăvara și putea să se aciueze undeva. Cum învățase mai multe cotloane din Hale și-a găsit un culcuș pentru acea noapte. Dimineața a așteptat-o pe tanti Fănica să afle ce s-a întâmplat, dar tanti Fănica nu a mai venit, și nici nu avea să mai vină. O ridicase miliția pentru delapidare, ziceau ei. Astfel că Kemet pierduse un aliat. Cei care au aflat de ,,trăsnaia” Fănicăi, au început să-l întrebe pe Kemet ce știe, dar acesta era mut, nu știa nimic! Fie că nu voia să spună, sau chiar nu știa. Nenea Luță a venit la Hale și i-a spus să nu mai vină pe la ei. Fără alte explicații.

Vezi profilul utilizatorului http://mihai419.ning.com/profile/MihaiLEONTE

12 Viata lui Kemet...autor Mihai LEONTE la data de Dum Iun 21, 2009 7:09 pm

VIAȚA LUI KEMET

După întâmplarea cu tanti Fănica, viața lui Kemet avea să fie alta. Nu știa ce să facă dimineața, căci era învățat să se prezinte la tanti Fănica în primul rând. Dar cineva se pare că îl avea în grijă! Nenea Dinu cel care se ocupa de curățenia Halelor a sesizat că ghereta Fănicăi a rămas închisă. Când l-a văzut pe Kemet, l-a chemat și l-a întrebat unde va sta? Se pare că nenea Dinu era bine informat cu viața lui Kemet! Kemet nu știa ce să spună, dar nenea Dinu l-a scos din încurcătură imediat. L-a luat de după cap și i-a spus că de acum poate să-l ajute pe el la măturat prin Hale, și că șeful lui îi va da și o sumă cât să poată trăi pe aici. Pe deasupra va avea în magazia de scule a Halelor un pat și căldură. Desigur că lui Kemet îi surâdea cumva ideea de a fi util cuiva. Astfel că de acum avea un fel de stăpân. Treburile nu aveau să rămână așa de simple. Lângă Hale era un fel de baie comunală pe care nenea Dinu l-a dus seara, și când a ieșit din baie avea să aibă o surpriză, nenea Dinu venise cu o sacoșă de haine de la fiii săi, căci nenea Dinu avea vreo trei băieți și două fete. Astfel că a doua zi dimineața nimeni nu-l mai cunoștea pe Kemet. Avea un halat mai vechi, dar foarte curat, niște pantofi destul de arătoși, mai ales că mai erau și lustruiți. Kemet devenise peste noapte ajutorul lui nenea Dinu. I s-a dat o mătură mare de nuiele de mesteacăn, cu care avea să adune gunoaiele de sub tarabele și mesele din Hale. Seara nenea Dinu l-a luat acasă la el și astfel a făcut cunoștință cu familia acestuia.
Nenea Dinu locuia la periferie, undeva pe lângă stația CFR Ploiești Nord. Casa nu era una mare, dar cu multe camere unde se adăpostea întreaga familie, cei cinci copii, soția și mama acesteia. Cel mai mare dintre băieți avea 16 ani iar fetele erau cele mai mici de 8 și 10 ani. Pe băiatul cel mare îl chema Nicu. Nenea Dinu ne-a trimis pe amândoi la cinematograf, iar după aceea i-a spus lui Nicu să mă lase la Hale. Vreo câteva săptămâni Kemet era prezent la măturatul Halelor și se părea că nimic nu se va schimba. Sâmbăta seara Kemet mergea cu Nicu la film. Dumineca pe când Kemet se ascunsese în magazia lui cu mături apare nenea Dinu și îi spune să vină cu el acasă. Acolo pe lângă membrii obișnuiți ai familiei, mai era un bărbat destul de elegant căruia Kemet i-a fost prezentat.
Nenea Dinu i se adresa bărbatului cu tovarășul MANOLE. Cine era acest Manole avea să afle Kemet după puțin timp. Era șeful de cadre de la Rafinăria Vega. Tovarășul Manole
l-a întrebat pe Kemet cum îl cheamă cu adevărat. Kemet nu știa ce să spună crezând că e ceva în legătură cu tanti Fănica, și a început să plângă. Nenea Dinu a intervenit și l-a informat pe tovarășul Manole tot ce știa despre Kemet. Adevărul era că Kemet avea certificatul de naștere la el, dar îl ținea învelit intr-o foaie albă care la rândul ei era protejată de un carton legat cu o ață, ce la rându-i era băgată intr-un fel de pânză. Această tășcuță Kemet o avea legată la mijlocul său și nu o dădea jos niciodată. Îi era frică să spună cuiva despre acest secret al lui. De fapt aici se ascundea adevăratul său nume.

Vezi profilul utilizatorului http://mihai419.ning.com/profile/MihaiLEONTE

13 Ciripitorul...autor Mihai LEONTE la data de Vin Mai 07, 2010 9:06 am

CIRIPITORUL

- Venise la noi ca nou angajat. Un băiat isteț și frumușel. Din fișa de instructaj, datele erau seci; nume și pronume; Cristian TELL, calificare, necalificat. Purtând numele colonelului de la 1848, prieten al lui Nicolae Bălcescu, am început să vorbim despre istorie și literatură. Pentru cele 7clase scrise în fișa de instructaj, știa mult mai mult. Totuși mi-am zis; ,,Băiat deștept cu 7 clase''. Întrebându-l (cum ne instruise psihologul întreprinderii) cam cât va sta la noi, a început să-mi îndruge planuri de viitor, și că va ieși la pensie de aici. Ceva m-a făcut să nu prea cred ce spunea, căci mâinile lui arătau ca ale unui pianist, cu degete lungi și fine, cu ceva semne de om care scrisese mult, și nu ale unui muncitor care voia să spună că muncise pe șantier. Funcția mă obliga să-l ascult cu atenție.
- L-am repartizat în echipa care deservea locul unde se manevrau vagonetele pline de minereu pentru descărcare. Aici era o echipa de 6 oameni, noul venit era cumva în plus, dar șeful îl repartizase aici, și trebuia să respect ordinul. Încet-încet omul nostru Tell, era tot mai iubit de cei din echipă, fiindcă era ascultător și bun executant. Cum oamenii vechi erau și ei trecuți prin multe, unul îmi spune într-o zi; Meștere Telu (fiindcă așa îi spuneau toți) scrie ceva într-un carnet când noi nu-l vedem. Nu se poate, îi zic eu celui care-mi spusese. Dar am rămas cu o îndoiala în suflet. Am pus pe altcineva să-l întrebe unde stă și ce face în timpul liber. Personal discutam mai rar cu Telu, și încercam să-l ignor. Am început să arunc niște poante false, cum și cu cine am fost la băut, pentru a vedea unde se vor duce informațiile mele. Acțiunea a dat roade. Într-o dimineață după ce oamenii intraseră în mină, sunt chemat la biroul șefului de mină. Aici nu era șeful minei, ci secretarul de partid pe mină, maistru și el, și cu care fusesem colegi la școala de maiștri. Acesta începe să mă întrebe ce am făcut în zilele anterioare și unde fusesem? Am îndrugat niște răspunsuri reale în fond, și intenționat ocoleam altceva. Tipul a început să-mi reproșeze că ar trebui să fiu mai atent, și să nu mai umblu prin birturi. Nu am zis nimic, și mi-am însușit critica. Dar ajuns la locul de muncă, cum am avut ceva timp liber încep să le povestesc celor din echipa cum fusesem în seara precedentă la restaurant, fără să dau nume. Unul care mă știa cine sunt mă întărâta să le spun ce și cum băusem, dar eu ocoleam răspunsuri concrete. Câteva zile am difuzat astfel de știri false. Sistemul a funcționat, și după vreo câteva zile politrucul mă cheamă din nou. Începe cu sfaturi prietenești și colegiale, și mă avertizează că nu fac bine ce fac. Totuși în final mă întreabă de ce mă port așa? Pentru că mă cunoștea, și o cunoștea pe soția mea, l-am rugat să o sune la telefon pe soția mea când ajunge acasă și să întrebe ce am făcut eu în ultimele zile.
Asta fiind într-o sâmbătă la schimbul 1 , luni seara la schimbul 3 Telu nostru nu a mai apărut la lucru. Cineva a venit și ne-a spus simplu că se lichidează, și nu l-am mai văzut. După ceva timp m-am dus la cadre să întreb de soarta lui. Am rămas stupefiat când mi s-a spus că nu aveau nici un angajat cu numele și marca pe care o căutam eu. Am luat fișa de instructaj și am distrus-o. Dacă știam că va veni într-o zi revoluția, aș fi păstrat acea fișă. Acesta a fost unul dintre așa zișii,,ciripitori'', dar câți nu vor mai fi fost până la el, și după el?

Vezi profilul utilizatorului http://mihai419.ning.com/profile/MihaiLEONTE

14 Despre mineri si minerit...autor Mihai LEONTE la data de Vin Iun 04, 2010 4:05 pm

DESPRE MINERI ȘI MINERIT…

Am muncit peste 30 ani în minerit și pot spune că despre această meserie știu destule, dar nu totul. Am citit într-o carte, cum un scriitor se plângea de greutatea muncii în minele din bazinul minier Baia Mare, asta petrecându-se prin anii 1960. Deoarece în anul 1963 deținuții au fost scoși din toate minele din România. În perioada 1958-1961 eram elev ucenic al școlii profesionale de mineri din Zlatna și făceam practica la mina Haneș din bazinul minier al Zlatnei. De bine de rău noi ucenicii aveam asigurată o alimentație destul de consistentă față de alte categorii, pentru acea vreme. De muncit munceam cu toții în aceleași condiții, ucenici, civili și deținuți. Căci aveam colegi de muncă cu care lucram cot la cot, deținuți și civili. Să nu se creadă cumva că acești deținuți erau niște îngerași, ci aveau de executat foarte mulți ani de închisoare. Nici care mai puțin de zece ani. Ce hrană primeau acești deținuți când porneau spre punctele de lucru? Poate nu veți crede dar acești deținuți ,,muncitori’’ primeau o alimentație foarte consistentă. Fiecare avea un săculeț pentru merinde ce îl primea când pleca din colonie și se urca în camionul care îi duceau la mină. În acest săculeț se găseau alimente suficiente pentru un muncitor din subteran, adică 500grame pâine, slănină, salam brânză din fiecare câte 100 grame, ceapă și usturoi și uneori și ceva desert. Pentru acea vreme și acele locuri mulți civili nu aveau în traista de lucru atâta alimentație.
După absolvirea școlii profesionale am fost repartizat la minele de aur din Almașul Mare, (fostele mine Albini), unde am avut colegi de muncă deținuți. Minele unde lucrau deținuți erau păzite de militari destul de înarmați, închise cu grilaje duble, și fiecare civil avea o legitimație specială de acces și nu aveam voie să introducem în mină cărți, reviste sau ziare. Mina Almașul Mare era departe de Zlatna, la marginea localității cu același nume. Aici exista un punct alimentar unde pâinea se aducea de trei ori pe săptămână, și dacă nu reușeai să-ți cumperi respectiva pâine, răbdai de foame, cum se exprimau foarte plastic colegii noștri de muncă localnici. Tot aici la gura minei funcționa și o cantină ce asigura masa caldă pentru cei care voiau să fie abonați la o astfel de masă. Munca în abataje sau alte fronturi din subteran era destul de grea, datorită faptului că perforatul găurilor de mină se făcea pe uscat, căci apa care exista era o apă acidă ce ardea hainele unde le atingeau. Această apă avea o denumire clasică în zona Apusenilor, așa zisa ,,galiță’’, care distrugea șinele de cale ferată din galeriile minei. Aici am văzut cum erau organizați deținuții pe locuri de muncă. Cei care optau să lucreze în subteran erau lăsați să lucreze unde vor ei. Organizarea se făcea în colonie. Aici existau diverși capi de grup, ce coordonau și solicitau locul de muncă cel mai potrivit cu meseria și priceperea lor. Condamnații cu ani mulți ani de închisoare lucrau în brigăzi unde se muncea ,,la sânge’’. Înaintări grele și rapide, suitori de mare risc, unde civilii nici nu încercau în acea vreme. Deținuții știau că trebuie să înainteze, pentru a primi condiționalul maxim, adică 3 zile la zi. Dar printre deținuți erau și așa zisele ,,gulere albe’’ care evitau locurile de muncă grele. Aceștia erau cei care aveau studii superioare fiind juriști, ingineri, ofițeri care lucrau fie în administrație, fie la transport sau alte locuri de muncă mai ușoare dar mai prost retribuite. Echipele astfel constituite nu stăteau de vorbă cu civilii, iar dacă te apropiai de grupul lor, toți tăceau la comandă. Discutau cu noi numai strictul necesar desfășurării activității.
Civilii cu deținuții erau într-o strânsă relație de colaborare. Deținuții confecționau diverse obiecte care le dădeau civililor pentru țigări în mod special. Și aici deținuții aveau hrană îndestulătoare. Am ocazia să lucrez cu un deținut în timpul detenției.
După ce și-a terminat pedeapsa devenind civil, a revenit la mină și s-a angajat. Nu s-a dezmințit. Deoarece aveam nevoie de bani, atât eu cât și el, ne-am asociat pentru a săpa un suitor de vreo 30 metri înălțime. Șeful minei a fost de acord să încheiem un contract de acord global, prin care noi ne angajam să terminăm lucrarea în termen de trei luni. Brigada noastră trebuia să fie formată din nouă oameni, însă noi eram doar patru. Cum lucram? Ne-am organizat în două schimburi și astfel reușeam să nu pierdem atacurile din fiecare schimb, așa cum făceau deținuții. Lucram în schimburi prelungite pentru a ne încadra într-om anumită cadență de realizare a obiectivului nostru. Am reușit să terminăm lucrarea cu 20 zile înainte de termen și astfel să încasăm o sumă destul de importantă pentru acele timpuri. Totuși am ieșit destul de șifonați, mai bine spus foarte obosiți, dar satisfăcuți pentru realizarea câștigului în primul rând. Toți acei care n-au văzut vreodată o mină, nu știu ce înseamnă să respiri cel puțin opt ore un aer foarte viciat, plin de praf și gaze diverse, din cele mai toxice și în plus să primești în plămâni particulele de siliciu foarte prezente în minele din Munții Apuseni.

Vezi profilul utilizatorului http://mihai419.ning.com/profile/MihaiLEONTE

Continut sponsorizat


Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus  Mesaj [Pagina 1 din 1]

Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum